11 iunie 1967, ziua în care rapidiștii au venit pe jos de la Ploiești

image

11 iunie 1967, ziua în care rapidiștii au venit pe jos de la Ploiești 

🔙 1967 este un an care va rămâne înscris cu litere de aur în istoria Giuleștiului. Anul în care, după 44 de ani de așteptare, Rapidulețul a reușit să ia titlul la fotbal. După 10 clasări pe locul 2, inclusiv la diferență de golaveraj, Giuleștiul declanșa fiesta. Un Petrolul-Rapid 0-0, în ultima etapă, a trimis titlul lângă Podul Grant. În decursul timpului, cu toții am aflat despre sutele de suporteri care au celebrat triumful venind pe jos de la Ploiești. La 56 de ani distanță de acel moment, am reușit să stau de vorba cu unul dintre rapidiștii care au bătut drumul Ploiești-București. Suporterul în cauză este Marcel Diaconu. La începutul anilor ’90 a susținut financiar echipa de handbal feminin a Rapidului. În iunie 1967 s-a numărat printre miile de rapidiști care au descălecat în orașul lui Caragiale. De fapt, unde putea Rapidul să se încoroneze campioană dacă nu în orașul lui Caragiale? Rapidul a avut mereu ceva caragialesc în tot ceea ce a făcut. Sau în ce nu a făcut.

 

💬 „Caragiale ar fi fost cu siguranță rapidist”, spunea regretatul Radu Enescu acum mai bine de 30 de ani.

Pe 11 iunie 1967, încă de la primele ore ale dimineții, cartierul Gării de Nord forfotea de lume. Un fluviu de oameni curgea către peroane. „Eu am plecat dimineață cu un tren care arăta ca un șarpe, avea vreo 14 vagoane”, rememorează Marcel Diaconu. „Ajuns acolo, am constatat că pentru prima oară ploieștenii nu ne mai sunt ostili, probabil în ideea ca să nu ia Dinamo campionatul. Nu pot să spun că ne-au primit cu brațele deschise, dar au fost mai puțin ostili față de alte dăți. Meciul s-a jucat pe lumină, după-amiază, căci atunci nu exista nocturna. Am ocupat peluza din dreapta, vă dați seama că eram câteva mii de oameni. Ca număr de suporteri, cred că am fost spre 10.000, ca la Craiova în 1998. Am umplut peluza și erau foarte mulți rapidiști și în tribuna a doua. Îmi amintesc că Ioana Radu a coborât pe teren să-l îmbrățișeze pe Motroc și asta pentru noi a fost o chestie de suflet. Petrolul a jucat cinstit, dar nu să ne omoare. S-a terminat 0-0, cu o mare ocazie a lui Ion Ionescu. S-a pătruns pe teren unde nu am stat mai mult de jumătate de oră, căci toată lumea voia să sărbătorească.

Am ieșit din stadion și, la un moment dat, cineva, nu mai știu cine, a propus să mergem pe jos. Și la nebunia pe care o aveam la vârsta aia, am zis «hai!». Am plecat pe jos cam o mie, o mie și ceva de oameni. S-a mers în marș forțat și s-au făcut cam 10 ore. Pe drum au mai cedat din ei și au mai sărit în câte o mașină care trecea pe drum, dar în Giulești am ajuns 4-500 de oameni, pe la 6-7 dimineața. Pe drum am făcut un popas la Românești. Restaurantul era închis, dar au scos navete de bere afară și vindeau la botu’ calului, iar noi am încins o horă mare în fata localului. Miliția ne-a lăsat să ne desfășurăm, nu ne-a luat la omor. A apărut la un moment dat și Tudorică. Îl aduceau unii cu mașina. S-a dat jos și a început să cânte în mijlocul șoselei, după care am luat-o spre București. În Giulești se cam terminase chermeza, dar era plin de flori, tricouri, fulare, toate minunile agățate pe podul Grant. La intrarea în stadion trona o pancartă pe care scria «Fără milă și pomană, Rapid este campioană!» Interesant e și faptul că echipa campioană nu a primit nici un trofeu în anul ăla. Ai noștri au primit o cupă făcută de către un rapidist, o cupă vișinie. Asta a fost cupa pe care a primit-o echipa. Eu nu-mi aduc aminte să se fi dat vreun trofeu”, își încheie Marcel Diaconu confesiunea.