Astazi, lumea rugbyului îl sărbătorește pe Vasile „Mao” Constantin, părintele Locomotivei

Astazi, lumea rugbyului îl sărbătorește pe Vasile „Mao” Constantin, părintele Locomotivei

Vasile Constantin, născut pe 7 octombrie 1937 în satul Plevna din județul Călărași,  este, probabil, cel mai prolific antrenor român de rugby la nivel de copii si juniori. Între 1969 si 1976 a antrenat echipa de juniori a Rapidului cu care, in 1971, a câștigat titlul național. În 1976 a pus bazele clubului Locomotiva, aflat tot sub tutela Ministerului Transporturilor. Locomotiva a fost, fără putință de tăgadă, cea mai prolifică pepinieră din istoria noastră. Din ’76 până în ’96, CSS Locomotiva a adunat 13 titluri de campioană naţională şi a fost de 5 ori vicecampioană. În 4 turnee susţinute în Marea Britanie a disputat 15 meciuri. A câştigat 12, două le-a terminat egal şi a pierdut numai unul! Nenumăraţi jucători ai Locomotivei au ajuns la loturile naţionale de juniori şi seniori. La naţionala mare a României, CSS Locomotiva a dat 35 de jucători. Printre ei Lungu, Fuicu, Gh. Dinu, Marin Ionescu, autorul eseului de pe Arms Park, 12-13 cu Ţara Galilor în 1979, George Dumitrescu, Brânză, Manta sau Socol. A câştigat la zero 3 finale de campionat naţional: 71-0 cu Unirea Iaşi, 63-0 cu Locomotiva Cluj şi 42-0 cu LIM Galaţi. A stabilit recordul de puncte înscrise într-un meci de rugby în România, 173-0 cu Rulmentul Alexandria, într-o perioadă în care eseul era de 4 puncte. Dintre jucătorii Locomotivei, 33 au devenit antrenori, iar unii lucrează în lumea rugbyului şi în ziua de astăzi. Experimentul Locomotiva s-a născut din voința lui Vasile Constantin, dublată de faptul că a găsit sprijin şi înţelegere la Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor. 
„La vremea aceea, ministerul avea 40 de echipe angrenate într-un campionat intern. Toate regionalele şi filialele aveau echipe de rugby. Pare ceva ireal dacă ne uităm la ce se întâmplă azi în sportul românesc”, rememorează Vasile Constantin. Având suportul MTTC, Mao organizează mai multe sesiuni de selecţie pentru copii cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani. Ca să-şi facă cunoscut proiectul lipeşte afişe prin cartiere, împarte fluturaşi pe străzi, prin magazine şi prin staţiile de autobuz. Răspunsul a fost unul neaşteptat. Într-o vreme în care nu exista tehnologia de secol 21, copiii nu aveau nevoie de prea multe îndemnuri ca să facă sport. Şi au venit la selecţii câtă frunză, câtă iarbă. Cum ar zice copiii din ziua de azi, „era şmecherie” să porţi ghete cu crampoane, să îmbraci un echipament sportiv cum vedeai doar pe la televizor şi să alergi pe un teren cu iarbă. 
Cartierul general al clubului Locomotiva devine Liceul Industrial 11, actualul „Dinicu Golescu”, aflat lângă Podul Grant, la o aruncătură de băţ de stadionul Giuleşti. „Totul era concentrat într-o zonă restrânsă ca să nu alerge copiii dintr-un capăt în altul al oraşului. La liceu aveam cantină, sală şi teren de sport. Cele mai multe dintre antrenamente le făceam pe Giuleşti, care era la doi paşi, iar meciurile le jucam pe Tineretului, lângă Arcul de Triumf. La liceu aveam clase speciale în care erau concentraţi copiii care jucau rugby. Astfel, ajungeau să se ştie bine între ei, să se înţeleagă, să se cunoască, să aibă un program comun şi în cele din urmă să dea randament pe teren. În perioada premergătoare începerii sezonului noi făceam câte 3 antrenamente pe zi, în vreme ce majoritatea echipelor din campionat făceau cam 3 antrenamente pe săptămână. La 7.00 făceam educaţie fizică şi atletism pe Giuleşti. La 7:30 mâncau iar la 8:00 erau în bănci la şcoală. Al doilea antrenament avea loc în timpul orelor de şcoală, în incinta liceului, iar al treilea se ţinea după-amiaza pe Tineretului. La primul sezon în campionatul naţional de juniori am ieşit campioni. În primii 8 ani de existenţă am luat 8 titluri! Locomotiva a fost un experiment care a dovedit că se poate face ceva în rugbyul românesc în particular şi în sportul românesc în general”, povestește Mao la aproape 50 de ani distanţă de momentul în care s-a născut Locomotiva.
Faptul că Locomotiva era un club sportiv tutelat de Ministerul Transporturilor a contat foarte mult în dezvoltarea sa. Mao, era un tip inventiv, cu idei, care, deşi nu a fost niciodată membru de partid şi nici antrenor emerit, putea fi cât se poate de convingător atunci când era vorba despre cauza echipei sale. Nu ezita să bată la uşile conducătorilor Ministerului ca să obţină câte ceva pentru echipa sa. Cu perseverenţă şi cu putere de convingere a obţinut pentru Locomotiva numeroase deplasări în străinatate, inclusiv în ţări occidentale. Azi pare floare la ureche însă atunci, ca să pleci afară, aveai nevoie de viză, treceai prin furcile caudine ale Securităţii care îşi trimitea oamenii să îţi studieze profilul şi familia ca nu cumva să trădezi raiul comunist. În ciuda acestor inconveniente, Mao a smuls pentru Locomotiva numeroase turnee peste graniţă. Fiind tutelaţi de MTTC, aveau liber pe calea ferată. Se urcau în vagonul de dormit şi se opreau în Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană sau în Polonia.
„Echipa ajunsese la un asemenea nivel, încât în ţările socialiste jucam împotriva echipelor de seniori şi de cele mai multe ori câştigam. Aveam, de exemplu, o relaţie foarte bună cu Lokomotiv Leipzig unde eram primiţi în cantonament în fiecare an” spune Mao. Tot cu trenul au ajuns şi la mama rugbyului mondial, în Anglia. Să mergi în turneu în Anglia în anii ’70-’80, tu echipă din România comunistă, era ceva inimaginabil. Dacă mai şi câştigai erai privit ca un marţian. „Am fost într-un an undeva lângă Liverpool. Pentru că nu ne scăldam în bani, aranjasem cu englezii ca jucătorii mei să fie cazaţi acasă la familiile sportivilor locali.
Astfel, fiecare jucător englez a primit în gazdă un român pe care l-a ţinut pe casă şi masă cât am stat acolo. Le-am mulţumit frumos dar asta nu ne-a împiedicat să-i batem bine. Anul următor au venit şi englezii la noi. I-am cazat la şcoala PTT din Drumul Taberei, căci la noi era sărăcie mare, iar părinţii copiilor mei nu aveau nici spaţiu, nici resurse financiare ca să găzduiască două săptămâni un copil în plus” îşi aminteşte Mao.
La jumătatea anilor ’80, Mao a mutat Locomotiva de la Liceul Industrial 11 la Industrial 10, în prezent Aurel Vlaicu, situat între Calea Griviţei şi B-dul 1 Mai, actual Ion Mihalache. În 1990, Mao şi-a părăsit creaţia, clubul Locomotiva, pentru conducerea FR Rugby, unde a lucrat ca antrenor federal până în 1992. Au urmat apoi 15 ani petrecuţi în Portugalia la Academica de Coimbra. Întors în ţară, a cochetat o vreme cu revenirea în FR Rugby dar nu s-a legat nimic. Vremurile erau altele, la fel şi oamenii.
S-a oferit să lucreze ca voluntar pentru rugbyul românesc dar nu a fost dorit. Până de curând, părintele Locomotivei îşi umplea timpul tot cu activităţi sportive. Este campion balcanic la aruncarea greutăţii, categoría +75 și naţional la + 80. De ani, nu de kilograme! 
Epopeea Clubului Sportiv Şcolar Locomotiva s-a încheiat în 1996, la 20 de ani de la infiinţare. Clubul care timp de două decenii dominase cu autoritate competiţiile de copii şi juniori şi se dovedise a fi un izvor de jucători pentru echipa naţională s-a destrămat. Lucru bun însă, Liceul Aurel Vlaicu a păstrat tradiţia rugbystică şi are clase de profil şi în ziua de astăzi.
Lumea rugbyului românesc, şi nu numai ea, îl ştie pe Vasile Constantin drept „Mao”. În 2023, se împlinesc 70 de ani de când poartă această poreclă. „În 1953 fratele meu, care e cu un an mai mare decât mine, era elev la o şcoala cu profil de construcţii. La un moment dat, frate-meu şi colegii lui s-au trezit că îi vizitează nişte şcolari din Coreea de Nord. Tocmai ce se încheiase războiul din Coreea. Nu mai vazuseră niciodată asiatici în carne şi oase şi se uitau la ei ca la extratereştri. În ziua aia fratele meu îşi pusese nişte picături de ochi din cauza unei conjunctivite şi ăia când l-au văzut la şcoală cu ochii cârpiţi au zis că seamănă cu asiaticii veniţi în vizită. Şi l-au poreclit Mao! Nu conta că ăia erau coreeni, iar Mao era chinez. Pentru ei era totuna. Câteva luni mai târziu când am venit şi eu în şcoala aia, logic că am fost privit drept fratele lui Mao. Şi mi-au zis Mao cel mic! Şi aşa m-am procopsit cu porecla asta pentru toată viaţa. Culmea, după liceu fratelui meu nu i-a mai zis nimeni Mao, în schimb pe mine tóate generaţiile de rugbyşti mă ştiu după poreclă”.
Mao Zedong (1893-1976) a fost primul preşedinte comunist al Chinei şi unul dintre cei mai cunoscuţi şi mediatizaţi dictatori ai lumii. Mao al rugbyului românesc a fost mai întâi jucător de linia a doua şi flanker la Constructorul Bucureşti. Echipa avea terenul de antrenament în şoseaua Olteniţei şi, fireşte, în prezent nu mai există. După liceul de construcţii a urmat cursurile ICF-ului, Institutul de Cultură Fizică, actualul UNEFS, unde a făcut o specializare în rugby. În studenţie a jucat pentru Ştiinta Bucureşti unde în 1958 şi-a încheiat cariera de jucător din cauza unei rupturi de ligamente încrucişate. Ca antrenor a început la Şcolarul Bucureşti, care avea să se cheme mai târziu CSS Triumf. 1966 îl găseşte antrenor la juniorii Rapidului.
Astazi, 7 octombrie 2023, la implinirea varstei de 86 de ani, CS Rapid ii ureaza lui Vasile „Mao” Constantin multa sanatate si la multi ani!
Autor: Octavian Pescaru